Sunt momente in viata noastra cand ne indepartam de Dumnezeu cu fiecare pas pe care il dam, pentru ca nu avem grija de noi.

Ne departam o zi, pentru ca ne trezim tarziu si in graba nu mai reusim sa citim din Biblie. 

Ne departam o saptamana pentru ca munca de zi cu zi ne cheama la datorie, iar rugaciunea este din ce in ce tot mai abandonata.

Ne departam o luna pentru ca incepem sa ne conformam cu idea ca deja suntem departe si e greu sa ne intoarcem.

Ne departam cu anii, si abia atunci realizam ca inca mai rasuna in noi ecoul, umbrele, din ce am fost o data.

Ne indepartam atat de mult incat ne luam propia noastra viata in maini, ne punem stapani peste noi, peste visurile  noastre, peste aerul pe care il respiram, ne punem stapani pe tot ce ne inconjoara. Si ne dam seama ca suntem asa de departe pentru ca galagia ce ne inconjoara, nu ne lasa decat sa auzim ecourile vocii Lui, aglomeratia din viata noastra nu ne lasa decat sa vedem urmele Sale, si nu simtim decat parfumul Lui.

Incet, incent, ne indepartam atat de mult incat noi nu mai suntem in stare sa ne intoarcem, ci am vrea ca El sa se intoarca la noi, sa dea culoare visurilor noastre, sa ne ridice, sa ne apropie de El, sa ne invete cum sa ne tina langa El.