Pe aleea de lemn...

Nu e aeroport, e parcul meu preferat.

M-am plâns 2 zile că vreau să ies din casă și să mă plimb... dar singură? Nu-mi place să mă plimb singură. Nu știu să mă plimb singură. De obicei merg foarte repede pe strada. Dar ieri am decis să nu apună soarele fără să ies din casă. Să nu apună iar soarele și eu să nu fac nimic. Asa că am iesit din casă. M-am gândit prima dată să o iau pe aleea de pe Bulevard... dar când ajung în capăt ce fac? Mă întorc înapoi? Nu. Nu merg pe aleea de pe bulevard. Merg mai întâi să-mi cumpăr ceva dulce. Credeam că o sa fiu în stare să ma plimb frumos în preajma lui Cloud și mâncând o înghețată pe o bancă, așa cum mă lăudam la unii, dar de unde? Eu vitează? Da... nu, nu si la capitolul plimbare de mână cu singurătatea. Aș fi avut unde să mă plimb, am parcul lâmgă mine, ce mai vreau? După ce mi-am cumpărat dulciurile, am intrat în parc. Și am mers direct de la o poartă la cealaltă... dar nu am putut evita sunetul pașilor mei grăbiți, speriați, timiți, atenți și singuri pe aleea de lemn. La dreapta și la stânga palmieri înalți ce se ceartă cu vântul.. Mă opresc și mă uit la „muntele” verde.. pe care cândva îl umpleam cu cântece și râsete ca de copii.. Mi-e dor. Am vrut să mă așez pe el, dar nu am îndrăznit. Am plecat mai departe și m-am întors acasă. Nu știu unde mi-a fost capul de nu m-am gândit înainte unde să merg... Unde ajung cei care nu știu încotro se îndreaptă?... ajung să se învârtă în cerc. Până decid să-și aleagă o țintă.

Să vă las un Cloud frumos?

Și o melodie frumoasă?