Sunday, November 6, 2011

...și de cât de tare m-am speriat

Deci, după ce am mers la somn așa târziu, nu mi-a trebuit decât sa nu pot dormi din cauza vântului ce îmi cânta la geam și a ecoului său ce răsuna în tot blocul. Asta nu e tot... se tot aude ceva gălăgie la mine în cameră. Poți să crezi că sar ca arsă să fac lumină când aud la capul meu un foșnet de pungă insistent? Aprind lumina și văd că un caiet aluneca dintr-o pungă... De ce a întârziat atât de mult să cadă? Vreau să zic că plasuța a stat acolo toată ziua, de ce i-a trebuit să alunece drept la 06:15? Am aprins lumina și am pus mâna pe el să îl ajut să cadă mai repede, să înceteze sunetul. Am stins lumina și am simțit că mi s-a albit inima de frică, de necunoscut, de zgomot, de intuneric și de cât de tare m-am speriat. Parcă mă doare inima acuma... Bineînțeles, nu lipsea vântul și vuietul lui ca să facă scena și mai tragică. Acuma mi-e sete, mă doare capul și mi-e foame... nu am de gând să mai dorm. 
Bună dimineața! :) Încă e buna, pentru că zgomotul acela nu era nici de la priză și nici nu ardea nimic precum aveam eu impresia pe când dormeam. 
Acum aștept răsăritul, inima mea are nevoie să prindă cunloare, și doar soarele știe să o coloreze cel mai bine. :)

No comments:

Post a Comment

Iti multumesc pentru comentariu!